Umorul, romanesc sau neromanesc, medicament cu efecte secundare minunate
Nu cred ca e zi mai buna ca cea de luni pentru o infuzie de umor, chiar daca nu vom incepe a spune poante ci vom discuta putin despre sturlubaticul in cauza. Romanesc ori ba, umorul este alifia care vindeca deopotriva chipurile incruntate si sufletele intunecate. Despre oamenii care nu au simtul umorului, numai de bine, insa nu imi doresc sa am prea mult de-a face cu ei. Avea bunicul o vorba, pe care mi-o spunea ori de cate ori avea ocazia: „Sa fugi de omul care nu stie a rade ca de dracu’!”. Nu pricepeam mare lucru din cuvintele lui pe atunci, insa pe parcurs am inceput sa le cuprind esenta.
Umorul romanesc: o portie buna de ras tine de foame
Nu e vreun leac mai eficient decat umorul pentru a invinge perioadele mai putin stralucite ale existentei. Haz-de-necazul romanesc are atat de multa forta, extrangand zambete chiar si pe chipurile cele mai putin “fertile” din acest punct de vedere.
Umorul ne prezinta o perspectiva detasata asupra realitatii, o distantare de problemele care ne ineaca spiritul. El ne elibereaza de ego si ne face sa zburam putin deasupra problemelor „fara iesire” in care ne-am cufundat.
Fara a glumi, voi da „microfonul” unui mare cuvantator. El a disecat nitel „humorul romanesc” si a venit cu cateva insemnari demne de a fi cunoscute de cat mai multi dintre noi:
„S-a spus despre humorul anglo-saxon ca e grav, despre cel german ca e greoi si exuberant, despre cel francez ca e usor si spiritual – caracterizari ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decat la humorul lor. In acelasi mod, prea schematic si destul de conventional, am putea sa caracterizam si noi in doua cuvinte humorul romanesc, spunand despre el, de pilda, ca e senin si cumpanit.
(…) romanul, dupa cum am spus, nu intelege si nu admira decat inteligenta practica. Si nu mai lipsa acestui fel de inteligenta il face sa rada, cu tot cortegiul ei de urmari comice, adica de patanii neasteptate si hazlii – si cu toate radacinile ei: pasiuni, vitii, defecte de caracter, care fixeaza atentia subiectului intr-o directie si-i distrag mintea si simturile de la realitatea inconjuratoare imediata.
(…) Taranul roman – caci despre el a fost vorba si la el m-am gandit tot timpul, ca la adevaratul depozitar al sufletului romanesc – nu-si bate joc decat de acele defecte care pot fi remediate si care l-au facut sa sufere putin, intr-un fel sau altul. In strainii cu care vine in contact, el ironizeaza numai defectul principal, care sare in ochi, dar aceasta nu inseamna ca e xenofob: la muscal – darul betiei, la ungur – fudulia, la bulgar – intelegerea greoaie, la tigan – laudarosenia, calicia, mania furtisagului si-a minciunii gogonate, la evreu – siretenia, spiritul de gheseft si mai cu seama lipsa de curaj fizic.
Evlavios in adancul sufletului, asta nu-l opreste ca in snoavele lui sa-si bata joc chiar si de popa, atunci cand preotul nu-si pastreaza purtatile lumesti la inaltimea darului si a misiunii sale. De multe ori taranul isi exercita verva satirica asupra femeii, tovara lui de necazuri, impletind humorul cu minunate observatii asupra naturii feminine si a defectelor ei milenare. Lenea, sulimanul, infidelitatea si siretenia sunt defectele cele mai frecvente la femei, pe care el le subliniaza de preferinta si le ia in ras.”
Minunat a surprins Topirceanu, caci el este autorul pasajului (cuprins in „Problema rasului si humorului romanesc”), esenta umorului romanesc, celui nesupus vulgarizarii si derizoriului. E timpul sa reinviem spiritul acestei comori a identitatii noastre si sa invatam sa radem din nou curat, cu pofta si…inteligent daca se poate. Doamne-ajuta!
Comentarii recente