Te stiu de undeva: dincolo de replica de agatat
De cand cu Internetul si de vreo cativa ani incoace cu Facebook-ul cel de toate zilele, am inceput sa facem loc in vietile noastra unor oameni pe care nu ii cunoastem. Ma rog, nu ii cunoastem propriu-zis, nu fac parte din cercul nostru de prieteni in carne si oase, nu am filozofat cu ei la ceas tarziu, nu am postit o tigara intr-o camera de camin, nu am plans, nu am ras cu ei. Este vorba de oamenii pe care ii cunoastem din mediul virtual. Poate i-am mai zarit la vreo petrecere, am stat alaturi de ei la coada la bar, analizandu-i pe furis. Nu stiu despre voi, insa eu am vreo cativa astfel de cunoscuti – pe mare parte din ei ii stiu de pe Facebook, unde mi-au atras cumva atentia: vreo duduie cu tot felul de poze fetisiste, vreun tip rebel cu parul cret mai rebel chiar decat el, un altul care posteaza tot felul de creatii personale geniale. Te stiu de undeva! – iata cum nemuritoarea replica de agatat se ridica din ridicolul in care fusese ingropata pentru a se transforma intr-un act de curaj: curajul de a-i marturisi unui asa-zis necunoscut faptul ca il cunosti.
Te stiu de undeva!
Ce alte pacate mai avem noi astia care socializam mai mult cu poze de profil decat cu oameni reali…care picam in plasa unor poze bine editate, a unor citate bine alese, a unui teatru mai mult sau mai putin ieftin? Ei bine, pe langa faptul ca am inceput sa traim prea mult printre randuri, am inceput sa pretuim mai mult imaginea calculata, transformata in diferite programe dedicate, decat spontaneitatea unor reactii…live. Asa am ajuns la…te stiu de undeva! E un experiment pentru care mi-am propus sa fiu cobai! Cu tot riscul de a fi penibila, de a primi pe frunte o mare eticheta de „stalker”, de persoana fara viata reala, de azi inainte voi spune aceste cuvinte celor pe care ii stiu bine din viata ireala si de care ma ciocnesc cumva in realitate. Poate asa voi ajunge sa ii cunosc cu adevarat!
Curiozitatea care ma macina cel mai aprig este legata de prapastia dintre adevar si aparenta in cazul acestor oameni. Primul test pe care il poti incerca pentru a-ti face o idee despre adancimea acestei prapastii este pe propria persoana – e extrem de subiectiv, dar iti poti face vag o idee despre ce vorbesc. Priveste putin autoportretul pe care ti l-ai facut in fascinanta lume virtuala si da-ti seama daca ai fost sau nu un mic Picasso. Cat de mare este transformarea dintre tine, persoana reala si…avatarul tau?!
Te stiu de undeva! Si eu!
O alta situatie ipotetica, una demna chiar de un nou curent: romantism cibernetic. Eroul si eroina (sau eroul si eroul, sa nu fie cu…discriminarea) se intalnesc si se plac in viata reala dupa ce fiecare dintre cei doi a facut o pasiune pentru celalalt in mediul virtual.
Acum e timpul sa facem cativa pasi in spate si sa tipam in cor speriati. Aici am ajuns oare? Cu nostalgia unor vremuri mai…palpabile, va implor sa incercati sa nu va pierdeti printre pixeli, nici chiar printre cei dichisiti atat de frumos de Instagram. Sa admiram tot ce e admirat in lumea virtuala dar sa continuam sa traim, pentru numele lui Dumnezeu (cel al fiecaruia) in lumea din afara computerului!
Comentarii recente