Cumva, la fiecare inceput de an – cam pana pe la jumatatea lui ianuarie – simt cum ma incearca un soi de… elan sufocant, de parca cineva mi-ar pune arcuri la incaltari si m-ar obliga sa merg intr-o camera cu doar 5 centimetri mai inalta decat mine.
Incepem anul asfixiati de planuri noi, pe care le schitam rapid in minte si ne promitem, manati de un sentiment de vinovatie, ca anul acesta nu vom mai uita de ele, nu le vom mai rataci prin fisetul memoriei.
Ne panicam, transpiram si incepem sa galopam. Ne setam obiective ireale, ne imaginam ca intr-un an vom reusi tot ce n-am fost in stare pana acum si ne autointitulam singurii stapani ai timpului nostru.
Anul acesta nimeni si nimic nu se va mai pune in fata visului meu. (ba se vor pune multi si multe, si mai ales eu insami)
Anul acesta voi fi mai putin lenesa. (din pacate nu voi avea cum sa-mi masor / cantaresc lenea, deci nu o voi putea compara cu lenea din anii trecuti)
Anul acesta nu voi mai pierde vremea cu lucruri neinsemnate. (ba o voi face)
Anul acesta voi incepe toate lucrurile pe care mi-am propus sa le incep anul trecut si nu am reusit. (poate ma voi apuca de unul, doua din ele, poate pe unul il voi duce pana la capat)
Anul acesta imi voi controla mai bine emotiile. (daca nu cumva le voi acoperi mai bine)
Anul acesta nu voi mai uita de oamenii importanti din viata mea. (ba o voi face, din pacate)
Si tot asa…
Important e, dincolo de planul exact pe care il punem la punct in fiecare an, sa ne pastram vie dorinta de a face lucruri grandioase, pentru a putea indeplini macar o mica parte din maretul plan al fiecarui inceput de an.
Sa aveti un an plin!
Comentarii recente