Iubita mea si a ei poveste scrisa…
Cunosc relatia dintre un cititor si cartea pe care o tine in maini de la prima pagina si pana la cea din urma. Relatia devine una stransa, aproape intima, un legamant se creeaza de cele mai multe ori, astfel ca, atunci cand dai ultima pagina ai impresia ca in cartea aceea stau acum si gandurile tale si o bucatica de suflet. Cel putin asa e in cazul meu. Atunci cand citesc, nu doar primesc, ci si ofer. Cartea mea devine un cufar al impresiilor, viselor induse, amintirilor trezite in capul meu in timpul lecturarii. Poate de aceea ma despart atat de greu de ele. Mi-e teama sa nu-mi sopteasca secretele…
Iubita mea, cine te-a creat?
Daca aceasta relatie o cunosc, ei bine, tot timpul am fost curioasa ce simte un scriitor in legatura cu creatiile sale, pe care le ofera lumii pentru a fi clonate, dezbracate, neintelese si, uneori, schingiuite.
Iata ce spune John Steinbeck despre „durerea nasterii de carte”, intr-o scrisoare adresata editorului sau:
„Dupa cum stii, prologul este scris ultimul. Dar este plasat primul pentru a explica deficientele unei carti si pentru a cere cititorului sa fie ingaduitor. Dar un prolog este, de asemenea, o nota prin care scriitorul isi ia ramas bun de la cartea sa. Ani buni scriitorul si cartea sa au fost impreuna – prieteni sau dusmani inversunati, dar mereu atat de aproape cum doar in iubire sau in lupta se mai poate intampla.
Apoi, brusc, cartea este terminata. Si este un fel de moarte. Acesta este recviemul.
Desi uneori am simtit ca am foc in maini si pot umple o pagina cu stralucirea sa, nu am scapat niciodata de povara stangaciilor, a ignorantei si a dureroaselor inabilitati.
O carte este asemenea unei fiinte umane – inteligenta si plictisitoare, curajoasa si lasa, frumoasa si urata. Pentru fiecare inflorire ivita undeva, va exista o pagina jalnica si natanga precum o corcitura. Si pentru fiecare urcare catre cer, un gol de aer si o amintire a faptului ca, atunci cand te apropii de soare, ceare nu-ti mai poate tine la un loc penele aripilor.
Ei bine, atunci cartea este gata. Si nu mai are vreo virtute. Iar scriitorului ii vine sa planga a implorare: ‚Aduceti-mi-o inapoi! Lasati-ma sa o rescriu chiar mai bine. Lasati-ma sa o ard. Nu o lasati in neprietenoasa raceala de afara intr-o asemenea stare’.”
John Steinbeck, 1952, dupa terminarea romanului „La rasarit de Eden”.
Comentarii recente