In ciuda a ceea ce incearca sa ne inoculeze societatea de consum in care traim, sa faci un dar reprezinta in cea mai mare masura un act spiritual. Inseamna sa pui o parte din energia ta, sa-ti impachetezi gandurile bune, sa gasesti timp intr-o lume care alearga, sa-i arati unui om special din viata ta cat de mult conteaza pentru tine si cat de mult iti doresti sa-l vezi zambind. Sa faci un dar reprezinta un motiv sa te bucuri in primul rand tu si abia apoi cel care-l primeste.
Este bucuria celui care ofera, bucuria celui care primeste?
Bizar este, totusi, faptul ca, desi, esenta daruirii este altruismul, empatia, dragostea de oameni, cei mai multi dintre noi, cand se gandesc la asta, se duc cu gandul la apropiati, de multe ori persoane care-si permit sa-si cumpere singure orice le-am putea darui noi.
Mai rar, insa, ne gandim la cei care au cu adevarat nevoie de noi, la persoanele nevoiase, pentru care un ceai cald si o farfurie de mancare poate insemna mai mult decat orice cadou i-am face mamei noastre, care oricum ne va raspunde cu un nu era nevoie sa-ti cheltuiesti banii cu mine.
Poate ca ne pare greu de conceput si faptul ca pentru altii ar putea conta imens o ora din timpul nostru. O ora in care sa mergem intr-un azil, intr-un sanatoriu sau orfelinat si doar sa vorbim cu batranii, sa le citim povesti unor copii, sa readucem speranta in viata semenilor nostri greu incercati de viata. Acestea sunt adevaratele daruri din suflet, care, facute mai des, ar putea schimba lumea. Acestea sunt darurile pe care le putem face in fiecare zi, nu doar de Sarbatori, atunci cand sertarele persoanelor institutionalizate se umplu cu felii de cozonac si portocale sau oua rosii. La cateva zile, insa, dupa ce mancarea s-a invechit, nefericitii sunt lasati din nou prada uitarii, iar noi, cu constiintele adormite, ne intoarcem la vietile noastre stresante.
Sa renuntam la asteptari si sa se ne deschidem inima pentru ceilalti
Citeam zilele trecute un articol al lui Allison Carmen, autoarea cartii „The gift of maybe”, o fosta avocata, care a avut puterea de a-si schimba viata si de deveni life couch si o scriitoare de succes. Povestea un episod din viata ei, care i-a deschis ochii asupra a ceea ce inseamna sa faci un dar din toata inima, unei persoane care chiar are nevoie de el. Lectie de viata pe care am s-o redau in randurile urmatoare.
”Acum cativa ani am gasit 300$ pe strada. Stiam ca cineva trebuie sa-i fi pierdut dar nu m-am putut gandi la nicio solutie pentru a-l gasi pe pagubit. I-am dat 100$ prietenei care era cu mine iar pe ceilalti 200 i-am pus intr-un buzunar ascuns al gentii. Cateva luni am mers cu banii dupa mine, fara sa gasesc ceva demn pentru care sa-i cheltui.
Am trecut intr-o zi pe langa un om al strazii, care mi-a cerut niste bani, in fata unui magazin cu delicatese. M-am oprit si am privit in ochii lui care m-au ravasit, asa ca mi s-a parut ocazia perfecta sa folosesc niste bani din cei gasiti. L-am intrebat daca vrea ceva de mancare. Mi-a spus fara a sta prea mult pe ganduri si cu multa siguranta ca ar vrea o cafea cu lapte si un sandvis de curcan cu maioneza, salata verde, rosii si branza americana, cu paine usor prajita.
Am fost in mod clar uimita de comanda sa detaliata, dar am intrat in magazin sa-i cumpar mancarea. Era ora pranzului asa ca era o coada considerabila in fata mea. Chiar daca am reusit sa iau repede cafeaua, painea usor prajita a fost obstacolul spre iesirea mea rapida. Am stat nerabdatoare la coada si a durat vreo 25 de minute sa ies din magazin cu comanda si sa i-o dau barbatului din strada. Abia s-a uitat spre mine si a mormait un multumesc in timp ce se indeparta.
Desi eram bucuroasa ca i-am putut oferi pranzul, eram usor enervata de comanda elaborata, timpul mare de asteptare la coada si reactia lui la primirea mancarii. Cand am ajuns acasa mi-am facut o cana cu ceai si miere si am mancat niste ciocolata, iar in timp ce-mi savuram gustarea am realizat ca nu exista niciun motiv pentru care omul acela sa nu-si doreasca lapte in cafea sau un sandvis.
Am realizat ca nu era cu nimic diferit de mine, care stateam acolo mancandu-mi ciocolata. Si cum sa indraznesc sa-l intreb daca vrea cina, pentru ca apoi sa astept sa-si limiteze cerintele in functie de asteptarile mele si de timpul pe care va trebui sa-l petrec la coada, pentru a cumpara ce-si dorea? Asta insemna ca eu, de fapt, eram dispusa sa-l ajut doar daca respecta limitele mele si multumea in modul politicos pe care-l asteptam eu? Acest incident m-a facut sa ma gandesc la intentiile mele din momentul in care i-am oferit acel dar si la cat de deschisa era de fapt inima mea.”
Cele mai bune daruri raspund nevoilor celorlalti
Multi dintre noi au trait bucuria de a oferi ceva unui prieten, unui membru al familiei, unei organizatii caritabile sau chiar unui strain. Si, desi, intentiile noastre sunt de obicei altruiste, laudabile, toti avem anumite asteptari in privinta felului in care ar trebui sa se petreaca lucrurile dupa ce facem un dar, poate chiar asteptam ceva in schimb (sa nu uitam lozinca „gestul meu obliga la gestul tau”).
Am putea astepta ca destinatarii sa ne fie recunoscatori si sa arate asta intr-un mod corespunzator sau ca gestul nostru sa schimbe ceva, sa aiba un anumit impact asupra oamenilor sau organizatiilor asupra carora ne-am aplecat cu generozitate.
De asemenea, avem anumite asteptari si in ceea ce priveste timpul si cantitatea de efort pe care vom fi nevoiti sa le depunem pentru a duce la bun sfarsit ceea ce ne-am propus. Desi nu este nimic neaparat gresit in a avea asteptari, acestea ne pot limita bucuria de a oferi, deoarece oamenii sunt imprevizibili si nu putem sti niciodata cu certitudine cum vor reactiona sau cum va decurge o anumita conjunctura.
Astfel, asteptarile noastre ajung sa umbreasca gesturile frumoase pe care ne dorim sa le facem ajungand ca, in loc sa avem parte de un deznodamant fericit si de satisfactia unui lucru bun, putem sfarsi dezamagiti si frustrati ca cei catre care s-au dus intentiile noastre bune n-au raspuns pe masura bunatatii noastre si nu au apreciat asa cum trebuie ceea ce am facut pentru ei.
O alta consecinta ar fi ca lipsa reactiilor asteptate de noi sa ne taie elanul in viitor si sa ne limiteze, sa nu ne mai deschidem inima la fel in fata celorlalti si sa nu mai avem initiativa de a ajuta. Si asta nu pentru ca nu am mai gasi cauze care sa merite investitia noastra, ci din cauza frustrarii pe care am simtit-o, atunci cand lucrurile nu au mers conform asteptarilor noastre.
Asadar, cel mai bine ar fi sa avem mintea si inima deschise, sa nu ajutam asteptand multumiri, recunostinta vesnica sau cine stie ce alte reactii, ci pur si simplu pentru a face un bine, pentru a schimba cat de putin viata unor oameni, care au nevoie de o frantura de speranta.
Asta nu inseamna sa ridicam toate barierele si sa lasam oamenii sa profite de noi, ci doar sa ne propunem si sa facem gesturi altruiste. Iar acest lucru nu se aplica doar celor nevoiasi, celor aflati in situatii dificile, ci si celor dragi. Cu siguranta acestia ar prefera sa facem gesturi pentru ei, in loc sa le cumparam daruri. Sa le oferim mai mult din timpul si gandurile noastre, sa ii facem sa se simta importanti, sa ii ajutam sa zambeasca si sa se simta iubiti. Acestea sunt cele mai importante daruri, care ii vor face atat pe ei, cat si pe noi fericiti. Iar aceste daruri nu se cumpara de la magazin, nu se gasesc on-line, ci doar in interiorul nostru. Sunt acele resorturi care ne fac oameni mai buni si care fac lumea in care traim un loc mai frumos. Sunt acele motive pentru care inca ne putem pastra vie speranta in umanitatea.
traim cu ceea ce primim, cream viata cu ceea ce oferim.
Comentarii recente